Până în secolul al XIV-lea se cunoaște un singur cleric căruia îi era îngăduit să slujească la serviciul divin cu capul acoperit, dintr-o tradiție care amintea de legea veche: Patriarhul Alexandriei. Astăzi, observăm în bisericile noastre faptul că toți episcopii, fără nicio excepție poartă mitra, monahii hirotoniți camilafca, iar clericii de mir culionul sau chiar fesul. Iată ce spunea Sfântul Simeon al Tesalonicului (sec. XV) despre acest aspect: „Toți ierarhii și preoții Răsăritului, afară de cel al Alexandriei celebrează jertfa liturgică având capul neacoperit, însă nu printr-o micșorare oarecare, ci potrivit unui rațiuni mai înalte și mai dumnezeiești, pe care o pune și învață grăitorul de Dumnezeu Pavel, când numește drept Cap al nostru pe Hristos (cf. Efeseni 4, 15; Coloseni 1, 8), iar pe noi membre ale Lui (cf. 1 Corinteni 12, 27), și spune că atunci când ne rugăm trebuie să avem capetele neacoperite cinstind Capul nostru (cf. 1 Corinteni 11, 4 și 7). Nu numai din această pricină, ci și pentru că hirotonitul primește hirotonia cu capul gol. (…) Faptul că aceștia [ierarhii n.n] o pun jos la momentele importante ale sfintei jertfe liturgice, dau mărturie că tradiția fericitului Pavel e mai necesară”.
În mod eronat s-a crezut, până acum recent, că mitra episcopală ar fi fost asumată de Patriarhul de Constantinopol imediat după căderea orașului în 1453 în virtutea titulaturii de etnarh pe care o primise de la sultanul otoman, după care obiceiul s-ar fi extins și la ceilalți episcopi. Studiile recente arată că originea folosirii ei este legată însă de numele lui Ioan XIV Kalekas, Patriarh al Constantinopolului între anii 1334 și 1347. Pe lângă funcția de întâistătător al Bisericii constantinopolitane, acesta poseda și titulatura de sebastokratoros, întrucât era regent al împăratului Ioan V Paleologul, care, la urcarea pe tron în 1341, avea numai 9 ani. Potrivit lui Pseudo-Kodinos demnitarii de la Constantinopol – fie că vorbim de sebastokratoros, megas doux, megas stratopedarches etc. – se bucurau de nenumărate prerogative onorifice, incluzând aici și privilegii vestimentare, printre care purtarea unui acoperământ similar mitrei imperiale bizantine, desigur nu la fel de scumpă și de valoroasă ca cea a împăratului. Așadar, în virtutea acestui lucru, la ceremonia întronizării lui Ioan V Paleologul oficiată în Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, Patriarhul Ioan XIV Kalekas a apărut în veșmintele sale episcopale, dar și cu mitra sebastokratorială, adaptând-o, într-un fel, spațiului liturgic, prin adăugarea de icoane cu sfinți și scene religioase. Acest obicei, deși criticat la acel moment de cei care se aflau în catedrală, a fost repede preluat de mulți arhierei din scaunele importante (Târnovo, Peć), întrucât în a doua parte a secolului al XIV-lea observăm în nenumărate reprezentări iconografice episcop cu mitra (în special în spațiul sârbesc).
Astfel, din cauză că fenomenul luase amploare printre unii dintre întâistătătorii Bisericilor autocefale din vremea sa, Sfântul Simeon al Tesalonicului se poziționase împotriva slujirii cu capul acoperit. În opinia sa, portul mitrei de către episcopi nu se justifica, întrucât, atunci când era hirotonit un arhiereu nu primea printre veșmintele specifice treptei un astfel de acoperământ pentru cap. Abia în perioada post-bizantină, mitra a fost integrată în ceremonialul hirotoniei în episcop. În plus, faptul că mitra era [și este – sic!] depusă în anumite momente liturgice, dovedea inutilitatea existenței ei, adesea îngreunând pe episcopul în gesturile sale din timpul serviciului liturgic. Cu toate că Sfântul Simeon a combătut practica purtării ei, după căderea Bizanțului sub turci mitra a devenit normativă în virtutea faptului că unele prerogative ale împăratului bizantin au fost transferate patriarhului de Constantinopol. Astfel, el a devenit etnarh, un fel de „suzeran”, dar cu puteri limitate, care veghea asupra supușilor de credință ortodoxă, un însemn specific al acestei demnități fiind mitra. Imitând pe patriarhul de Constantinopol în cele mai mici detalii, episcopii eparhioți din fostul Imperiu au început să poarte și ei mitra, în virtutea unei autonomii îngăduite de patriarhul de Constantinopol, pe care o exercitau în limitele impuse de granițele teritoriale ale episcopiilor lor. La începutul secolului al XVII-lea, obiceiul purtării mitrei nu se făcuse cunoscut doar tuturor episcopilor din Bisericile Ortodoxe de influență bizantină, ci chiar și episcopilor și patriarhilor din Bisericile Vechi-Orientale. Ba chiar, la începutul aceluiași secol în Biserica Ortodoxă Rusă purtarea mitrei a fost îngăduită și preoților, fără a fi invocat vreun temei care să justifice această practică, fie el administrativ sau teologico- liturgic.
Așadar, întrebările care se nasc de aici sunt următoarele: este practica purtării unui acoperământ pentru cap necesară? Și dacă da, cine ar fi îndreptăți să o poarte? Deși în principiu mitra nu ar fi altceva decât o „inovație” liturgică de la sfârșitul secolului al XIV-lea, purtarea ei de către patriarhul de Constantinopol sau de către patriarhii și întâistătătorii Bisericilor autocefale ar fi pe deplin justificată, căci ei sunt cu adevărat „suzerani” (desigur, nu în sensul primatului papal) și păstori ai credincioșilor lor din teritoriul lor canonic. Observăm că multe din statele în care credincioșii sunt majoritari ortodocși, chiar dacă nu mai există ideea de „stat religios”, modelul „simfoniei bizantine” dintre stat și puterea religioasă încă persistă. Astfel, întâistătătorul sau patriarhul, prin autoritatea cu care este învestit, este un simbol al puterii religioase, și prin urmare, trebuie să posede însemne specifice acestei autorități. Observăm în tipicul Patriarhiilor Vechi o tradiție care are în vedere acest lucru: atunci când slujește patriarhul sau delegatul său, doar acesta sau delegatul poartă însemnele autorității: mitra și cârja arhierească. Doar acolo unde episcopul slujește în episcopia sa, acestuia îi este îngăduită purtarea mitrei și cârjei. Așadar, considerăm că acest model, se poate impune și în Bisericile Ortodoxe Naționale, acolo unde mitra este purtată oricând, oriunde, ba chiar și atunci când este oficiată Liturghia Darurilor mai-înainte sfințite, care impune o anumită rigoare ascetică în ceea ce privește celebrarea ei. Or, purtarea unor însemne care țin de puterea administrativă, printre care și mitra, nu are cum să fie compatibilă cu acest ritual și adesea nu este nici practică, căci Liturghia Darurilor impune slujitorilor în mai multe rânduri baterea de metanii și gesturi care nu sunt ușor de realizat dacă episcopul are pe cap mitra sau are cu el cârja. Desigur, am zice că această sarcină de a lua/a depune mitra și cârja ar cădea în sarcina diaconilor, însă într-un astfel de ritual și ei au o contribuție destul de însemnată. Așadar, de aici înțelegem că singura perioadă excepțională în care un patriarh sau întâistătător nu ar trebui să poarte mitră ar fi în zilele Postului Mare, unde purtarea solemnă a mitrei (chiar dacă culoarea liturgică ar fi respectată) nu ar fi potrivită cu starea postului, amintind aici, în chip simbolic, de regii și patriarhii, care, în semn de pocăință, se dezbrăcau de însemnele lor specifice și se rugau pentru păcatele poporului.
În cazul mitropoliților, arhiepiscopilor și episcopilor sufragani, acestora ar trebui să li se îngăduie purtarea mitrei, doar în trei situații: 1. atunci când sunt delegații oficiali ai unui întâistătător sau patriarh (aici putem face o analogie cu o practică din Sfântul Munte – când episcopii trimiși în delegație de către Patriarhul de Constantinopol, oricare ar fi rangul acestora, primează în fața tuturor episcopilor prezenți, afară de faptul când de față ar fi un întâistătător al unei Biserici autocefale; de pildă, dacă la slujba participă un mitropolit, iar delegatul patriarhului Ecumenic este simplu episcop, acestea din urmă va avea dreptul de a sluji ca protos și nu mitropolitul; ca semn al autorității delegatului i se oferă dreptul de a purta temporar, pe parcursul slujbei, un al doilea engolpion); 2. atunci când în calitate de mitropoliți slujesc alături de episcopii sufragani; 3. atunci când slujesc în eparhia sa. Când slujesc în alte condiții decât în cele de mai sus, nu ar trebui să poarte mitra, căci autoritatea lor se limitează doar la granițele episcopiilor sau a mitropoliilor lor, iar în alte locuri slujesc în calitate de invitați.
Episcopii vicari și preoții ar fi îndreptățiți să poarte mitra? Răspunsul este nu, deoarece respectând principiul de mai sus ei nu reprezintă autoritatea supremă în episcopia în care slujesc, fiindu-le îngăduit acest lucru numai de către episcopului eparhiot. Episcopul vicar merge acolo unde episcopul eparhiot nu poate ajunge din anumite pricini, de aceea este și numit vicar (în greacă voithos episcopos, adică episcop ajutător), iar o diferență între el și episcopul sufragan trebuie să existe căci, episcopul vicar nu are autoritatea de săvârși ceva fără binecuvântarea lui, fără permisiune prealabilă. Așadar, purtarea mitrei în cazul lor nu ar avea temei [aici se poate dezvolta subiectul autorității pe marginea principiului canonic, cum că într-o cetate nu pot exista doi episcopi]. Având în vedere acestea, trebuie subliniat un lucru: dacă mitra este simbolul autorității, atunci doar în momentul sunt promovați ca eparhioți ar trebui să li se ofere acestora dreptul de a purta mitra, tocmai ca simbol al autorității, alături de cârja arhierească – așa cum se proceda în practica bizantină, acordându-se din mâna împăratului sau patriarhului în lipsa lui, mantia și cârja –, și nu la hirotonie (în niciun ritual de hirotonie din perioada bizantină mitra nu se regăsește printre veșmintele liturgice episcopale). Dacă episcopilor vicari nu ar trebui să li se permită purtarea mitrei, cu atât mai mult preoților (îndeosebi în Bisericile de influență rusească), întrucât asemenea episcopilor-vicari, nici ei nu sunt posesori ai unei autorități administrative. Totodată, nici purtarea (în timpul Liturghiei) a culionului de către preoți și diaconi sau a camilafcei de către monahii hirotoniți nu se justifică, căci din cuvintele Sfântul Simeon se subînțelege că o astfel de practică este străină de duhul autentic al Bisericii Răsăritene, făcând trimitere adesea la cuvintele Sfântului Apostol Pavel din 1 Corinteni 11, 4 și 7. Totodată, practica nu atestată de niciun izvor istoric și, prin urmare, se recomandă preoților și diaconilor înlăturarea unui astfel de obicei, chiar dacă el se poate observa adesea chiar și la părinții din Sfântul Munte. Am remarcat totodată, că din pricina cuvintelor de la 1 Corinteni, există în prezent nenumărați preoți ruși, care, deși au permisiunea de a purta mitră, nu o fac pentru a nu nesocoti cuvintele Sfântului Apostol Pavel. Cu atât mai mult dacă este vorba despre un acoperământ pentru cap neliturgic, fără o simbolistică sau importanță pentru ritualul liturgic. În ceea ce privește stabilirea unui rânduieli a purtării mitrei de către episcopi, acest lucru ar trebui să fie adus în discuție în cadrul unei Comisii de Liturgică a unui viitor Sinod Panortodox, sau măcar la nivelul unui Sinod local, să fie analizată practica veche bizantină cu privire la veșmintele liturgice și cea a acordării distincțiilor onorifice.